Căutare

Enciclopedia eternitatii

Eternitatea nu e accesibila decat prin vietuirea clipei in mod absolut…

În bătaia orologiului

Bate orologiul,
Artificii banale se înalţă.
Discursuri prezidenţiale
Provoacă o stare de indigestie.
Guri înfometate
Elogiază doctrina:
“Trăim ca să mîncăm”.
Alcoolul sugrumă
Ultima rămăşiţă de valoare.

Sunt confuz…
Aceşti orbiţi oameni
Serbează efemeritatea
Existenţei noastre.
În devastatoarea învălmăşeală,
Îmi păstrez indiferenţa.
În pofida miresmei exotice,
Rămîn consacrat ţie.

Sunt un doctor habilitat,
Iar tu,
Un experiment dezlănţuit.
Exasperez în încercarea
De a găsi soluţii,
Pentru lichidarea efectului secundar.
Ignor perfida plăcere a nopţii dintre ani.
@Vasile Calistru

Labirintul lui Dedal

Sînt pierdut,
Pierdut într-un labirint abstract,
Dar care circulă
Prin venele mele,
Cu o uluitoare lipsă de vină.
Rătăcesc de cîteva eternităţi,
Iar lanţurile vrajei tale
Nu par să slăbească.

Defapt, sunt un rob.
Sunt exploatat zilnic,
Fără să mi se ofere
Hrana ce-o rîvnesc.
Sunt înfometat de valoare.
Tu, mă lipseşti
De-o simplă banalitate,
Mă sugrumi cu cei doi ochi-venere.
Acum sunt secat.
Mi-ai extras lacom seva.
Satisfacţia ce ţi-o provoacă priveliştea,
Îmi străpunge lent fiinţa
Mai sfîşietor
Decît suliţa lui Ares,
Sabia Atenei.

Probabil, am fost un Titanic.
Străluceam în aur şi rubin.
Îmi etalam luxul.
Veşnicia se limita la o glumă.
Azi, sunt răpus…meritat.
Făţărnicia şi supraestimarea m-au lichidat.
Sunt încătuşat
În propria-mi ruşine.
N-am ştiut să preţuiesc.
Blestemul ce mi l-ai îngăduit,
Mă va măcina toată jalnica existenţă.

Aş elogia o scurtă moarte.
Aş înjura un etern chin.                                                                                                                     @Vasile Calistru

Vita est evanidis

Mă învălui
Ca o îmbrăţişare fierbinte.
Ale tale vibraţii,
În suflet adânc îmi răsună.
Îndoielnice umbre
În juru-mi dansează,
Călăuzindu-mi şovăielnicii paşi
Spre lumină.

Cu ochii închişi
Şi o plecăciune graţioasă,
Chem ai nesiguranţei
Nori gri în inima mea.
Accept unduirea timidă,
Pulsînd prin vene însetate,
Cu o dorinţă vampirică
De a mă înfrupta
Din aurul dulce,
Ce-n valuri îl reverşi
Din puritatea cristalină
A măiestriei tale.

Doar al tău tremur fragil, spiralat,
Deschide poarta unui suflet
Pribeag şi neliniştit,
Lăsînd alinarea
Să facă minuni.
Tu, mesager
Al Afroditei,
Eşti un nimic în univers
Şi totul pentru mine.

Distanţa absolută
Ce ne desparte,
Menţine echilibrul firesc
Al existenţei noastre.
Paradoxal, anume noi
Suntem creaţi pentru sacrificiu.
Fiinţa noastră este atît de efemeră,
Încît n-avem dreptul
Nici să ne împlinim iubirea.                                                                                                               @Vasile Calistru

Cred

Cred că sunt un arc
Pe care se sprijină stâlpii,
Şi tu priveşti gânditoare bolta.
Are basoreliefuri şi pictură.
Culorile curg peste tine.
Te simţi absorbită de frumos, pluteşti.

Aerul nu-i rece ca singuratatea
În care lumina fuge din felinare noaptea.
Cazi în conul de umbră
Al norilor care nu lasă stelele să se mărite.
E o incertitudine pură.
Ochii îşi caută lumina.
Pupilele se dilată tot mai clar
Ca întunericul în ochii orbului.
Izvoarele uită să iasă la suprafaţă,
Se plimbă prin adâncul pământului.
Un ţipăt de pasăre se naşte în noapte,
Speriată de vise în somn,
Şi un om îi suge rinichii.

Cred că sunt crucea,
Pe care o porţi
Prin glod cu picioarele goale.
Îngerii se vor închina la ea,
Te vor răcori cu câte o aripă
Să ispăşeşti păcatul înainte de judecată,
Ne vom clădi apoi o cabană
în păduri de zadă şi tisă.

Eu voi fi omul vântului,
Care nu ţinteşte nimic.
Trage doar o săgeată în aer,
Pe sub o umbrelă de gânduri
Sub care şi zborul prin necontenitele ploi,
Alunecă lumina adevărului sub bolţi
Pe arcade sprijinite de pilaştri.                                                                                                       @Vasile Calistru

Aparţii unui alt Zeus

Cum să mă desprind din umbra ta,
Fără teama de a mă dezintegra
Într-o infinitate de particule,
Care ar orbecăi
Haotic în imponderabilitate,
Pînă când inerţia le-ar îngheţa.

Cum să îndrăznesc
Să-mi recuceresc libertatea,
Fără teama că mintea-mi va fi strivită
Sub greutatea lanţurilor ideilor mele,
Care îşi revendică vehement dreptatea.

Cum să încerc
Să-mi găsesc singur credinţa,
Fără teama că totul va fi o iluzie,
A cărei vrajă m-ar subjuga
Şi mi-ar aduce doar suferinţă.

Nu-mi pasă dacă ai putere absolută
De a-mi nărui realitatea iluzorie.
Sunetul diafan şi ireal al muzicii,
Îmi dă aripi să mă înalţ spre tine.
Simt că pot urma curbura timpului
Ca să fiu mereu lîngă spiritul tău.
Tu, mireasa morţii,
Îmi topeşti sufletul în faţa destinului.
Cu stropi de ură acră arunci în mine.

În registrul universului,
Eşti întronată
Stăpînă peste orice impuls de perfidă revoltă,
Motiv de suprem, inutil şi perpetuu sacrificiu,
Tăiş excaliburic în inima deznădejdei,
Sirenă afrodisiacă cu vrăji eterne.

Dar…
Te-am pierdut.
Acum aparţii unui Zeus al tău.
Am preferat o simplă plăcere
În detrimentul perfecţiunii.
@Vasile Calistru

Perfecţiune prin infern

Sunt bolnav.
Amintirea ta îmi otrăveşte subconştientul.
În fiecare colţ al sufletului,
Simt umbra ta.
Aici, în fiinţa mea,
Rămâi aceeaşi tîrfă fermecătoare
Ce adoră nebuneşte
Să zdrobeasca sentimente.
Sînii tăi alintaţi
Tăinuiesc acea feminitate divină.

Pe chipul tău de Madonna,
Da Vinci a pictat doi ochi tirani,
Misterul cărora
E disponibil doar „alesului”.
Zîmbetul perfid răspîndeşte
O tandreţe insuportabilă.
Am fost orbit pe vecie
De perfecţiunea ta.

Am fost atras în mrejele tale,
Vrăjit de cîntecul tău de sirenă.
Te-ai jucat cu mine,
M-ai folosit ca pe un şoarece de laborator,
Făcîndu-mă să cred că într-adevăr contez.
Acum, simt un gol imens.
Simt că am fost consumat
Şi mi-a expirat termenul.

Existenţa fără tine nu ar avea sens,
Dar, paradoxal, te-aş sugruma
În aceeaşi clipă când te-aş vedea.
Vreau să trăieşti veninul
Pe care l-am suportat o eternitate.
Îţi voi picura lent minciună şi indiferenţă.

Şi totuşi…
Vei rămâne dragostea mea, neîmpărtăşită.
Aş crea un mausoleu pentru tine,
Pentru noi doi.
Spiritele noastre îşi vor reuni veşnicia.

Am găsit perfecţiunea trăind infernul…
@Vasile Calistru

Existenţă banală

Zi banală,
Viaţă banală,
Eternitate banală…
Mai are sens să exist?
Mai are sens să existăm?!
Mă simt orbit,
Anihilat de descreieraţi.

Capacitatea de a vedea viaţa în roz
Îmi este inaccesibilă.
Această mască a societăţii,
O urăsc…
Ea este junghiul
Ce ni la smuls pe Dumnezeu.

Mii de zîmbete perfide,
Nu sînt decât iluzii amărîte ale neputinţei noastre,
Neputinţei spirituale.
Sub aceste contracţii grave ale muşchilor,
Se ascunde un adevărat calvar al indiferenţei.
Mai nou, ipocrizia e la modă!
Pretinşii prieteni sunt gata să se sugrume.
Raţiunea nu mai are nicio semnificaţie.
Ea a devenit mulţime vidă,
Necunoscută omenirii.

Ce-am facut cu demnitatea?
Ce-am facut cu credinţa?!
Au dispărut oare pe vecie?…
Nu!
Refuz să cred, refuz!

Dar cum să lupt?
Cum să exist în continuare,
Cu o armată de pretinşi genii nerecunoscuţi?
Speranţa a devenit un termen prea abstract.

Lupta s-a încheiat,
Războiul e pierdut…
Absurdul a colonizat raţiunea.
Ce ne mai ramâne,
Decât să existăm sec?
O povară ce ne-am făurit-o cu propria voinţă.
Anume în acest moment, pot declara umilit:
Mi-e ruşine să fiu om.
@Vasile Calistru

Trădat de destin

Rătăceam în mine,
Destrămam destine.
Fusei arestat de păgînul concept al mulţimii.
Mi se impunea doctrina lor
Asemeni lui Eminescu mercurul.

Timpul îşi pronunţa verdictul
asupra subconştientului meu.
Savuram ultimele clipe sau poate…eternităţi.
Priveam curcubeul negru
Învălmăşit de un fior alb.

Brusc, m-am trezit în infern.
Ciudat…
Mi-era frig dar simţeam o căldură ucigaşă.
Devenisem liber în veşnicie,
Liber de mulţimea ce mă urăşte,
De creaturile ticăloase ce m-au înjunghiat cu privirea,
m-au blestemat cu gîndirea,
m-au asasinat cu spiritul otrăvit.

Aici, în infern, chinul mi-a fost dascăl,
Mi-a predat să am ca idol tăcerea,
Să calc ca Hristos peste suferinţă.
Ma simteam, paradoxal, acasa.
Dar…Totusi…

În teribila dezbatere a existenţei,
am decis să ofer o şansă păgînilor.
Printr-o ceremonie dirijată de univers
şi oficiată de eternitate,
am fost reîncarnat în jalnicul meu trup.

În încercarea mea zadarnică,
Prins pe loc fusesem,
Iar sfîrşitul începutului era deja la porţile mele.
Cuţitul ce mă înjunghia în fracţiuni de secundă
Îmi devenise cel mai bun şi ultim prieten.

Acum, îmi împărtăşesc secul destin prezentului abstract.
Zac în huma mea de vecie,
Simţind tragica neîmplinire,
Fiind trădat de destin…
@Vasile Calistru

Eternitate inutila

Fara idei,
fara glume,
fara nimic in buzunare
si fara nimic deasupra ta,
fara ca inima sa iti bata si
fara ca nimeni sa te ajute,
fara mama,
fara tata,
fara nimic asteptandu-te in drumul tau spre nebunie
si fara cuvinte
premiat pentru cel mai bun cantec,
fara dragoste,
fara remuscari,
fara sa iti mai pese,
ai plecat intr-o lume straina
si m-ai lasat multimii care ma uraste,
si toate astea s-au intamplat
doar pentru ca nu am pretuit nimicul
pe care mi l-ai oferit…
drum bun spre eternitate.                                                                              
@Vasile Calistru

Infinity-Time1

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑